Planificarea sociala inseamna pentru unii autori “dezvoltarea, expansiunea si coordonarea serviciilor sociale si a politicilor sociale utilizand rational resursele pentru rezolvarea problemelor atat la nivel local, cat si la cel societal” (Lauffer, 1981). Acest proces de planificare se realizeaza prin proiectarea unei interventii sociale pornind de la o analiza a nevoilor, evaluarea serviciilor existente, identificarea si analiza problemei sociale, gasirea unor solutii pentru a conduce schimbarea intr-un sens dorit.

Proiectarea interventiei sociale doreste sa faca legatura intre o situatie prezenta nedorita catre o situatie viitoare dezirabila. De aceea, proiectul reprezinta intotdeauna o punte intre prezent si viitor, o idee nascuta din analiza unei situatii actuale pentru schimbarea acesteia. Procesul de proiectare este unul complex, care presupune o buna cunoastere si intelegere a problemelor, a disfunctionalitatilor existente in cadrul sistemului social. In functie de modul de abordare a problemei actuale si de raportare la viitor, intalnim patru tipuri de abordare a proiectarii sociale (Brueggemann, 1996): (1) proiectarea reactiva; (2) proiectarea inactiva; (3) proiectarea proactiva; (4) proiectarea interactiva.

Acest tip de proiectare urmareste restaurarea trecutului prin identificarea disfunctionalitatilor si inlaturarea acestora. Cele mai multe dintre proiecte sunt gandite dupa aceasta logica, de a interveni pentru restabilirea echilibrului sistemului social. Din perspectiva acestor proiecte, o problema sociala reprezinta intotdeauna o disfunctie sociala aparuta datorita unor modificari nedorite intervenite in sistem. Din acest punct de vedere, cele mai importante momente ale proiectarii sociale sunt reprezentate de identificarea problemei, a cauzelor care au condus la aparitia acesteia, inlaturarea acestor cauze si construirea solutiilor pentru restabilirea echilibrului. Ne amintim cu totii de perioada imediat de dupa '89, cand erau luate drept modele pentru reconstructie sociala cele din istoria interbelica, perioada considerata de referinta pentru dezvoltarea societatii romanesti. In domeniul asistentei sociale, proiectele reactive gandesc rezolvarea unei probleme sociale prin anularea cauzelor care au generat-o (de exemplu, un proiect de diminuare a violentei domestice generata de consumul de alcool, este conceput ca o interventie pentru reducerea ratei de alcoolism).

Proiectarea inactiva incearca sa conserve prezentul prin prevenirea schimbarilor care ar putea conduce la aparitia unor disfunctii sociale latente. Prezentul este acceptat asa cum este, este considerat ca o situatie acceptabila, iar interventia propusa in cadrul proiectului are menirea de a pastra structura existenta. Proiectarea inactiva nu inseamna imobilitate sociala, incremenirea intr-o structura considerata ideala, ci dimpotriva, este vazuta ca o modificare permanenta a elementelor componente pentru pastrarea echilibrului existent. In asistenta sociala aceste proiecte se centreaza indeosebi pe prevenirea aparitiei unei noi probleme sau amplificarii acesteia (de exemplu, in domeniu protectiei copilului un proiect inactiv este cel care urmareste reducerea numarului de copii institutionalizati prin prevenirea intrarii lor in mediu rezidential).

Aceasta forma de proiectare este orientata catre viitor, acesta fiind vazut ca o suma de oportunitati . Schimbarea este conceputa doar ca progres si acesta poate fi realizat numai in masura in care se pregateste acest lucru. Prin acest tip de proiectare se urmareste mereu dezvoltarea; ea este centrata mai mult pe planificare, decat pe rezolvarea situatiilor existente (Gharajedaghi si Russel, 1986) , mai ales prin accelerarea evenimentelor pentru aparitia viitorului dorit. De aceea, proiectarea proactiva presupune costuri ridicate legate de cercetare si anticipare.

Proiectarea interactiva este mai flexibila si inovativa . Prin acest tip de proiecte se urmareste dizolvarea problemei , care reclama o schimbare a sistemului care se confrunta cu aceasta problema, fiind apreciata ca cea mai eficienta modalitate de inlaturare a problemei. In domeniul asistentei sociale, o proiectare de tip interactiv poate fi considerata aparitia Ordonantei de Urgenta nr. 26/1997 si, mai tarziu, aprobata prin Legea nr. 108/1998 privind protectia copilului aflat in dificultate, care reglementa modalitatile prin care “o persoana fizica asigura la domiciliul sau cresterea, ingrijirea si educarea necesare dezvoltarii armonioase a copiilor pe care ii primeste in plasament sau incredintare” Aceasta modificare a legislatiei, in urma argumentelor oferite de unele programe pilot, a condus la schimbarea sistemului. Pentru o lunga perioada de timp predecembrista, institutionalizarea copiilor a fost vazuta ca singura alternativa pentru a asigura acestora conditii de viata. Schimbarea sistemului a insemnat aparitia unor noi programe sociale destinate dezinstitutionalizarii, pe de o parte, si dezvoltarea unor servicii comunitare destinate prevenirii, pe de alta parte. Protectia copilului nu s-a mai concentrat pe institutie, pe problemele acesteia, ci a incercat dizolvarea problemei prin gasirea unor alternative care, in final, vor distruge actualul sistem (Cojocaru St., in Miftode, coord., 2002).

Pentru comentarii click aici